Traseu:

Ziua 0: București-Focșani-Tichiriș (4-5 ore)

Ziua 1: (Tichiriș)-Comuna Tulnici-Stâna Hăuleștenilor. Marcaj br: ; Durata: 7-8 ore;

Ziua 2: Stâna Hăuleștenilor-Vf Bolboace-Șaua Tișița. Marcaj br: ; Durata: 5-6 ore; Ziua 3: Repaos

Ziua 4: Șaua Tișița-sat Brădet (prin Valea Nărujei). Marcaj banda albastra: ; Durata: 5-6 ore;

 

Vedere de pe vârful Bulboace (1508 m), asupra Munților Vrancei

Vedere de pe vârful Bulboace (1508 m), asupra Munților Vrancei

Au trecut aproape 9 luni de la ultima excursie pe cărări de munte (în septembrie 2013), perioadă în care am fost ocupat mai mult cu activitățile civice și meditative, decât cu excursiile în afara Bucureștiului. După mai multe tentative nereușite de a ieși din citadela betonată și poluată în care îmi duc veacul de aproape 30 de ani (tocmai am realizat de curând asta…), iată câ în penultimul weekend al lunii iunie (cireșar, yam, yam), care avea să marcheze și ziua cea mai lungă din an (sămbătă 21 spre 22 iunie), ne-am adunat o gașcă frumoasă de oameni pentru a păși pe potecile necunoscute nouă ale Munților Vrancei. (Întămplător sau nu, anul trecut, am avut o excursie la munte în care am prins la fel cea mai lungă zi din an, în mijocul naturii).

”Echipa de vis”, sau Dream Team-ul, cum a numit-o cineva în discuțiile premergătoare călătoriei, a fost formată din: Adar, Ojas, Raluca, Daly (Daniela), Marius Lazăr ”Brutaru”, Ioana, Alexandru (fratele Ioanei), Marius Ciprian. În total, 8 flăcăi și fete, unii veniți din București (primii 5 din listă), alții din Iași (Ioana și Alex), iar al doilea Marius, ”Satsang”, cum l-au botezat colegii de călătorie din India, pentru că ținea Satsanguri (meditații în tăcere) pe acolo, ne-a așteptat și găzduit într-un sat din apropierea locului în care urma să plecăm pe traseu, mai exact în Tichiriș.

Așadar, traseul pe care l-am propus eu, singurul de astă dată, a fost acesta: Traseu Vrancei. Un traseu destul de solicitant, de aproape 50 de km, cu dormit la cort și mers 8-9-10 ore pe zi, timp de 3-4 zile. Așa cum mă așteptam însă, am făcut doar o parte din el, practic prima jumătate, până în Șaua Tișiței, coborând în final în satul Brădet (prin Valea Nărujei),, de unde șoferii au ajuns în Tichiriș după mașinile rămase la Marius 2 acasă.

Am plecat așadar miercuri seară (18 iunie), din București, în jurul orei 17.00, cu ”tancul” lui Adar, și am ajuns în Tichiriș, unde am și înnoptat, în jur de 21.30-10.00. Trebuie spus însă că o oră am stat în super/hiper/mega market pentru a face cumpărăturile cu mâncarea. La propunerea lui Ojas, am cumpărat mâncarea la comun, în ideea că vom ieși mai ieftin și mai convenabil cu căratul greutății. Bineînțeles că la casă, când am văzut nota (aproape 500 de lei) și sacoșele pline cu bunătățuri, ni s-a părut că am luat prea multă mâncare. Pe care însă, am lichidat-o conștincioși, în cele 4 zile jumătate de drumeție.

Drumul până în Tichiriș (un sat din comuna Vidra, Vrancea, în apropiere de Focșani), a fost liniștit, cu muzică indiană, Moojilistă pe fundal. Pentru cei care nu știu, Mooji este un maestru spiritual contemporan, foarte îndrăgit de o parte din membrii grupului nostru de munțomani meditatori. Revenind la excursie, odată ajunși la Tichiriș, la căsuța superbă a lui Marius ”Satsang” Ciprian, ne-am îmbrățișat cu Ioana călătoarea, care era deja acolo, și apoi ne-am pus pe mâncat. 🙂

DSC04834rev

La Marius din Tichiriș, la primul ospăț al excursiei…

O mămăliguță, un lapte proaspăt, o vișinată, numai bunătățuri de țară, oferite cu drag de Marius, gazda noastră, au acompaniat discuțiile cu iz spiritual-meditativ din Tichiriș. Tizul meu mă întreabă la un moment dat dacă am mai fost pe traseul acela pe care vrem să-l facem, îi spun că nu, și apoi zice că nu prea a auzit de oameni care să meargă pe acolo. Adevărul e că pe traseul dealtfel bine marcat (cel puțin partea parcursă de noi), nu aveam să întâlnim nici un turist, nici la vale nici la deal, iar un cioban de la o stână din Șaua Tișiței ne-a spus că suntem primii turiști care trec pe acolo pe anul ăsta.

După ce stabilim ca a doua zi vom pleca în jur de 8.40 spre autobuzul ce ne va duce spre Tulnici (satul din care pornește traseul nostru), iar ca ora de masă 7.30, ne repartizăm pe camere și paturi, în casa încăpătoare a lui Marius, și ne băgăm la somn. Un somn odihnitor, pentru mine, cel puțin. Mai bun ca cel de acasă, din patul meu, chiar.

Joi dimineață (prima zi de traseu), ne trezim pe rând, facem coadă la WC-ul țărănesc din curte, ne pregătim rucsacii, mâncăm iar, împărțim mâncarea și corturile, și plecăm apoi ușor grăbiți spre stația de autobuz. După vreo 5 minute de mers, Ojas își dă seama că și-a uitat harta în mașină. Deși aveam și eu harta la mine, i-am zis că ar fi bine să se întoarcă să și-o ia și el. Ceea ce a și făcut, în pas alergător.

Ajungem în final la stația de autobuz, undeva până în ora 9, când credeam că va apărea autovehiculul cu pricina. Acolo aflăm însă, de la Marius ”Tichiriș”, că de fapt autobuzul vine la 9.15, dar că el așa face de fiecare dată, vine cu 15 minute mai devreme. Hehe. Nu-i rea ideea, ce-i drept, dar ce ne făceam dacă gândeam și noi exact la fel? 15 cu 15=30.

Autobuzul vine la timp, găsim locuri pentru toți, sau aproape toți (Marius ”Tichiriș” și Ojas au stat în picioare o vreme), și ajungem la Tulnici în jur de 9.30-9.45. Pentru că eu am uitat acasă descrierea traseului, Marius vine cu o ofertă de a-l printa undeva prin apropiere, dar zice că ar mai dura cel puțin juma de oră. Până la urmă alegem o variantă modernă, de a salva documentul de pe internet, pe un Iphone sau Ipad, și apoi să îl citim și când nu vom mai avea acces la net, pe traseu. Pornim așadar la drum, în jur de 10, din centrul comunei Tulnici.

Schița traseului, pe un panou din comuna Tulnici

Schița traseului, pe un panou din comuna Tulnici

Traseul este marcat, găsim chiar un panou cu schița acestuia, pe partea stângă în direcția de mers (vezi foto, mai sus). Mergem pe șosea și drum asfaltat până în satul Coza, până când intrăm efectiv în traseul de munte, cu nămol, râuri și verdeață din belșug. Urmează o zonă mai abruptă, printre pietre și stânci, pe lângă râul Coza și apoi Dumbrăvicioara, unde la un moment dat a trebuit să ne descălțăm ca să trecem prin râu. Au fost și câțiva care au escaladat muntele, dar eu nu m-am numărat printre ei. După ce am traversat râul cu picioarele goale, am decis cu toții că e momentul să luăm o pauză și să…mâncăm ceva. Era în jur de ora 12, dacă nu mă înșel.

Pe albia (sau covata?:)) râului Coza...

Pe albia (sau covata?:)) râului Coza…

După această pauză de prânz, pornim din nou la urcuș, și ajungem la poalele dealului Zmeuriș, într-o zonă de pășune, unde dăm de un Panou de prezentare a Parcului Național Putna-Vrancea și de indicatoare de traseu. Mai facem o pauză, după care urcăm încet spre punctul ”La Cârnituri”, unde e o stână părăsită dar în care se poate dormi (vezi foto, mai jos), și din nou indicatoare de traseu. Între timp, ploaia se joacă cu noi, și e încă un motiv sa facem un popas la stâna de care ziceam mai sus.

DSC04876rev

Stâna părăsită din apropierea punctului ”La Cârnituri”. ”Holul”(foaierul).

Stâna părăsită din apropierea punctului ”La Cârnituri”

Stâna părăsită din apropierea punctului ”La Cârnituri”- ”parterul”. 🙂

Stâna părăsită din apropierea punctului ”La Cârnituri”. ”Etajul 1”

Stâna părăsită din apropierea punctului ”La Cârnituri”. ”Etajul 1”

Pornim din nou la drum, ajungem în Șaua Geamăna (1496 m), apoi la izvorul de la ”La Uluce”, nu înainte de a trece prin cea mai noroioasă parte a traseului. Se apropie seara, oamenii sunt obosiți și deja ne gândim la variantele de campare pe care le putem găsi. Zona de campat menționată în traseul standard, e mai departe, la aproape 1 ora de mers, în zona punctului Golici (Golul Coza). Pentru că se vede o stână la orizont (Stâna Hăuleștenilor), unde se putea campa, în principiu, și unde ne gândim că vom găsi și izvor de apă, Ojas și Adar coboară din traseu la stână să întrebe cum e cu apa și camparea pe acolo. Primesc o recomandare pentru un loc frumos mai la vale, foarte aproape de izvor, așa că renunțăm la ultima parte a traseului spre Golici și coborâm cu toții spre stână și apoi spre poienița unde aveam să ne instalăm corturile pentru prima noapte.

Locul e absolut superb, relativ neted, și cu destule lemne pentru făcut focul prin zonă. Marius ”Tichiriș” se ocupă personal de făcut focul, și de data asta și în zilele următoare. Mulțumim, Marius! 🙂

Ne punem așadar corturile, cu grijă să evităm balegile de vaci și cai, dar și cioturile de iarbă sau copaci, măncăm cu poftă, ne încălzim la foc, și apoi urcăm mâncărica în copac, pentru că da, pe aici sunt urși. După ce stabilim, de fapt ei stabilesc, că eu m-am opus, că a doua zi vom face un traseu mai scurt, în jur de 12 ne pitim în corturi, și adormim. Asta a fost ziua 1.

Zona de campare de lângă stâna Hăuleștenilor. Prima noapte.

Zona de campare de lângă stâna Hăuleștenilor. Prima noapte.

A doua zi (vineri), o pornim iar la drum, pe un drum forestier care dădea în traseul bulină galbenă la un moment dat, fără să ne mai întoarcem de unde lăsasem cărarea cu o seară înainte. Vremea e frumoasă, ușor înnorată, peisajele panoramice sunt din ce în ce mai atrăgătoare. Suntem pe creasta Munților Vrancei, și ajungem pe cel mai înalt vârf al traseului: Vârful Bolboace (1508 m). Poposim aici o vreme, admirăm priveliștea, deși nu prea știm denumirile munților din zare. Apoi continuăm drumul, coborând printre pini și brazi superbi, pe culmea Dealului Negru, spre Șaua Tișiței.

Cum intrăm în pădure, începe să plouă ușor, iar la un moment dat chiar hotărât, fapt care ne face să ne oprim sub un copac cu frunziș des, așteptând să se mai potolească. Câțiva dintre noi erau mai vulnerabili la ploaie consistentă, aka Ioana, și de asta ne-am oprit să mai așteptăm domolirea ei. Cum însă ritmul ei a continuat în același stil, decidem să continuăm drumul prin ploiaie, până la stâna care știam că este în apropiere. Numai bine că ajungem acolo în mai puțin de 10 minute.

La stână dăm de un cioban foarte de treabă și primitor, care ne propune să înnoptăm la el în căbănuță. Ce-i drept, locuri erau (vreo 4- sau 5 paturi), căldură era (un godin din metal, care deja funcționa), doar dorință mai trebuia.

La stâna-cabană din Șaua Tișiței.

La stâna-cabană din Șaua Tișiței.

Până la urmă, se votează democratic să continuăm drumul până găsim un loc de campare în apropiere, mai ales că, deși se oprise ploaia, cerul era încă înnorat și fără perspectiva de a se însenina.

Mai mergem așadar vreo 5 minute, pe bandă roșie, și alegem următorul loc de campare pe o coamă de deal, cam în pantă ce-i drept, dar frumos foc. Principalul responsabil a fost și de data asta, Adar.

A, înainte să plecăm de la stâna de lângă Șaua Tișiței, am luat și câteva lemne uscate cu noi, lăsând niște bani pe masă în schimb. Bani pe care nenea ciobanul avea să ni-i înapoieze respectuos după aceea….

În timp ce o parte dintre noi își instalau corturile, Adar și Marius ”Satsang” se ocupă de aspectele vitale ale campării: focul și apa. Unul se duce la stână după apă, altul caută lemne și suflă în lemne să se aprindă. Ambele operațiuni sunt un succes, așa că avem și apă și foc, și putem să punem de gătit.

Început de foc de tabără, în zona Șaua Tișiței

Început de foc de tabără, în zona Șaua Tișiței

???????????????????????????????

O parte din corturile instalate pe coama de lângă Șaua Tișiței. A doua noapte.

Mâncăm așadar supe, pireuri și alte delicatese instant, afumându-ne bine, la propriu, în jurul focului de tabără. Se pare că vântul de pe acea culme era foarte nehotărât, și bătea când la stânga, când la dreapta, când în față, când în spate, punându-ne în mișcare în permanență.

După ce ne ghiftuim bine, discutăm despre ce să facem a doua zi. Stabilim, de principiu să continuăm traseul (bandă roșie)spre Cabanele Giurgiu, și apoi să coborâm (duminică) în satul Brădet.

Numai că, vremea ne face o surpriză sămbătă, și ne trezește în stropi de ploaie abundenți încă de la prima oră. Aparent avem o problemă cu focul, care se aprinde mai greu când plouă afară, dar Adar, Ojas și Marius ”Tichiriș” fac minuni și de această dată, și iată că AVEM FOC!

Mâncăm, bem un ceai, discutăm ce să facem azi, și după un vot cu cântec (din 8 oameni, vreo 4 s-au abținut, ca să nu zic au boicotat), se decide că vom rămâne acolo încă o noapte, să ne relaxăm. Bineînțeles că eu am votat împotrivă, căci mai erau multe de văzut în munții ăștia. Dar a fost bine și așa. Mai ales că de pe la 2 pm a plouat mai mereu.

Cum românul însă e cunoscut pentru spiritul său inovativo-descurcăreț, iată că o parte din echipa de munțomani încropesc un cort de tabără, chiar lângă foc, folosind folia de cort pe care o luasem eu pentru pus sub cort, ca protecție. Așa că am avut și acoperiș la foc, care semăna un pic cu banca de rezerve a naționalei. În loc de bancă, aveam niște bușteni culeși din pădure.

Cortul improvizat, de lângă foc...

Cortul improvizat, de lângă foc…

În timp ce afară ploua și se construia cortul de tabără, eu stăteam în cort cu Adar și ascultam discursuri cu Mooji. Nu că aș fi cerut eu asta, dar Adar așa e el mai entuziast, și spera, vai, să mă facă să mă îndrăgostesc și eu de acest Maestru. Îmi place dicția lui ”Mojo” Mooji, și l-am ascultat cu plăcere, așa printre picături de ploaie, dar, precum se spune în astrologia chineză despre cei care au șarpele în harta natală: ăștia se îndrăgostesc rar și bine.

No, vine seara, iar mâncăm, și mai povestim despre una, alta. Ioana ne întreabă ce am schimba noi, dacă am putea, la lumea asta. Alex, fratele ei, zice că ar crește temperatura cu câteva sute de grade. Nu am înțele s ce a vrut să zică.

Apoi discuții despre ego, ce este, dacă se poate să trăiești fără ego, așa forever, ce să mai, preocupări de oameni spirituali.

Poate pentru că era ziua cea mai lungă a anului, ne-am culcat mai târziu decât de obicei, având grijă la final ca focul să ardă sigur și continuu. Cred că a fost cel mai longeviv foc de tabără de până acum.

După ce cocoțăm din nou mâncarea din ce în ce mai ușoară în copac, ne ducem la somn fiecare la casa (cortul) lui.

Urmează ziua 4 și ultima. Duminică e din nou o zi de umblat. Avem de coborât din Șaua Tișiței, pe drum forestier, pe cheile Nărujei, în jur de 15-20 de km. Aproximativ 5 ore de mers. Un fleac.

Doar că azi e soare, e frumos, și parcă mergi de drag.

În jurul orei 10, ca de obicei, ridicăm ancora (de cort), și îi dăm bătaie la vale. Nu înainte de a cânta împreună, câteva minute, sunetul OM, în semn de mulțumire față de acest colț de rai care ne-a găzduit aproape două zile.

Plecăm voioși așadar spre Brădet,, admirând plaiurile înverzite ale munților Vrancei și pârâiașele pe care le întâlneai la tot pasul pe acolo. Pe drum, lăsăm la un cioban o pungă de mălai rămasă negătită, căci greutatea rucsacului e importantă, chiar și în ultima zi.

Pe Valea Nărujei...

Pe Valea Nărujei…

După ce intrăm pe cheile Nărujei, la un moment dat ne ajunge din urmă pădurarul de la stâna unde am poposit vineri seară, cu o mașină Suzuki de teren, cu numar de Sef. Chiar așa scria: SEF. Probabil de asta spunea ciobanul cu care vorbeam că așteaptă să vină seful să-i aducă ceva. Îi facem semn să oprească și îl rugăm să ne ia șoferii să-i ducă până în sat, ca să ajungă mai repede în Tichiriș (unde aveam lăsate mașinile). Omul e de acord, așa că rămânem în formație de 6 pe traseu.

La un moment dat, însă eu îi dau bice înainte, și merg singur pe drum, că nu îmi place să mă opresc prea des pe traseu. Așa că ajung unde trebuie, la intrarea în Bradet (primul sat de pe traseu), unde deja mă așteptau cu bere cei doi șoferi plecați mai devreme. Era în jur de 15.30. După vreo oră aveau să ajungă și restul echipei. În jur de 6 ore de mers așadar, de la Șaua Tișiței până la intrarea în Brădet. Fără ajutorul dnului Costică, Șef de Stână, nu ajungeam așa repede din nou la Tichiriș. De fapt, socotelile s-au echilibrat cumva, pentru că Adar și-a uitat bețele de treking în mașina dânsului și a trebuit să mergem să le recuperăm. O plimbare în plus, pe drumurile vrâncene, care sunt frumoase, dar pe alocuri lovite de alunecări de teren.

Am plecat cu mașinile, deci, și am mâncat la o terasă din Vidra, mici, ciorbe și cartofi prăjiți. Fiecare după preferințe. Eu am mâncat salată de varză și ciorbă de văcuță.

Aici ne-am despărțit de Ioana, Alex și Marius din Tichiriș, cu o îmbrățișare, și am pornit apoi spre ”cășile” noastre urbane….

Cam asta a fost excursia din Munții Vrancei, în anul de grație 2014.

 

La final, iată câteva informații utile pentru cei care intenționează să călătorească pe cărările munților Vrancei…

Harta pe care am folosit-o(o printați în format A3, color): aici.

Traseul parcurs, marcat pe harta, aici. Descrierea traseului inițial, complet, aici.

Costuri aproximative, din București pentru o persoană, cu autoturismul: 200 lei.

Astfel:

–          transport: 80-90 lei (în condițiile în care am fost 5 în mașină, și am parcurs aproape 500 de km, dus-întors. Drumul Tichiriș-Tulnici costă 7 lei));

–          mâncare: 1200 lei

–          cazare: 0 lei (cort+ gazduire la un prieten).

Albumul foto complet, cu imaginile din această excursie, aici.

Alte jurnale de călătorie, din Munții Vrancei:

–          Link 1;

–          Link 2;

–          Link 3;

–          Link 4.